La Paz, capitala cu capul în nori

Aşezat în valea străjuită de Muntele Illimani, oraşul bolivian La Paz este cea mai înaltă capitală « de facto » din lume (capitala oficială a Boliviei este Sucre). La cei 6320 de metri, Illimani are creştetul veşnic înzăpezit. El este Achachila, spiritul protector care veghează asupra poporului aymara. Dacă priveşti cu atentie, pe munte se distinge Familia din Illimani desenată de stânci şi de albul zapezilor pe povârnişul muntelui: patru persoane, o mamă cu un bebeluş in spate, tatăl care îşi priveşte soţia şi fiul care priveşte spre tatăl său, par că urcă pe munte. Aceasta este o imagine sacră pentru toţi aymara, ei ştiu din străbuni că atunci când Familia va dispărea de pe munte, va dispărea şi poporul aymara. In ultimii ani, din cauza încălzirii globale, zăpezile altădată veşnice, s-au topit şi imaginea familiei a inceput să se şteargă.  Profeţia aymara se împlineşte.

Muntele Illimani

Coborând în avion de la 10,000 de metri, trecând printre nori negri, survolând Anzii gri cu vârfuri ce se întind înzăpezite spre cer, La Paz apare ca o pată colorată în valea gri. Apropiindu-ne de El Alto (« Înaltul ») cum pe bună dreptate a fost numit aeroportul internaţional bolivian, La Paz se conturează ca o îngrămădeală de cutiuţe albe, roz, albastre aruncate cu generozitate în valea aridă a râului Choqueyapu, care se caţără cu îndârjire pe pantele abrupte ale văii înguste. « Bienvenidos en La Paz », se aude vocea suavă a şefei de cabină. Uşile avionului se deschid şi tot aerul din avion năvăleşte afară, unde presiunea aerului este cu mult mai mică. Urechile nu se desfundă, picoarele nu se dezumflă. Primul pas la 4100 de metri provoacă ameţeală. Din cauza aerului rarefiat, pistele aeroportului sunt mai lungi, căci avioanele au nevoie de mai mult timp să decoleze. Cerul este mai albastru, soarele mai puternic, aerul mult mai puţin, şi norii mai gri.

M-am cazat la hostelul La Paz Loki, o mare greşeală aflată pe strada Loayza (dar la 5 dolari pe noapte, ce să mai comentez). Situat într-o clădire imensă tipic europeană, aducând cu cele din centrul Clujului meu. Hotelul are trei etaje, o curte interioară spaţioasă şi multe camere populate de puştani de 20 de ani care îşi fac veacul in jurul lumii bând, crescându-si părul în « dreads » unsuroase şi îmbrăcându-se în haine locale. După o noapte zbuciumată cu vise ciudate provocate de lipsa de oxigen, m-am trezit cum nu se poate mai ciufulită, cu senzaţia unui bolovan greoi pe piept şi o durere care îşi înfigea din ce in ce mai adanc ghearele in capul meu. Ştiam ce aveam de făcut – să găsesc un local care serveşte mate de coca, ceaiul din faimoasele şi controversatele frunze, unica salvare a turistilor la înalţimi. Am luat-o voiniceşte la vale spre o stradă mai mare, probabil Potosi, unde am intrat într-o dugheană întunecată cu mese de plastic învelite in muşamale înflorite. O tanti locală, cu obrajii vişinii coloraţi de soarele andin m-a poftit inăuntru. I-am cerut cu disperare un mate de coca. Tanti a zâmbit şi mi-a promis cel mai bun mate. Pe când ma învarteam în local cu masa cu tot, o ceaşca alba de ceai a aparut in faţa mea, cu doua frunzuliţe ovale plutind în lichidul verzui. Am sorbit cu nesaţ ceaiul puţin amărui, cu tentă de iarbă, nimic ieşit din comun. Efectul s-a făcut simţit în cinci minute – tizana magică mi-a ridicat ceaţa de pe ochi, puteam respira in voie, m-am oprit din învarteală, iar gheara din cap a dispărut.

Mate de coca, ceai energizant din frunze de coca

Cu ceaiul la bord, am trecut la explorarea centrul istoric. Am înaintat pe străzi înghesuite între cladiri de beton cu 2-3 etaje, unde pietoni şi maşini dădeau o luptă continuă pentru supremaţie. Evitând zecile de vânzatori ambulanţi care îşi întinseseră mărfurile pe trotuarele înguste, mă uitam în magazinele înşirate unul lângă altul, pline ochi de produse tip « nimicuri » made in China, formând un fel de « 99 cents boulevard ». Soarele puternic, amestecat cu gaze de eşapament, claxoane, pietoni care se împingeau cu tupeu, şi vânzători care îmbiau clienţii cu « amiga, amiga » se îmbinau într-un haos urban ameţitor. La capătul străzii am zărit turla vechii biserici San Francisco. Ca să ajung acolo trebuia să trec artera principală, Avenida Mariscal de Santa Cruz, cunoscută sub numele popular de El Prado pentru a simplifica lucrurile (această stradă străbate oraşul de-a lungul şi bucăţi din ea poartă nume diferite). După două încercări eşuate – strada era lată bine de tot, străbătută de maşini şi autobuze care păreau în toiul unui raliu – m-am îngrămădit cu tupeu într-un grup de localnici şi, cu ochii aproape închişi, ţinându-mă pe nesimţite de şalul unei tanti, am trecut cu bine artera infernală. În faţa catedralei nu puteai să arunci un ac de nenumăratele tarabe cu decoraţii de Crăciun şi alte mărunţiţuri. Am ajuns totuşi aproape de zidurile groase de piatră şi am putut admira sculpturile intricate care împânzeau toată faţada, o îmbinare de figuri religioase catolice cu elemente animiste indigene. San Francisco a fost construită in 1548, dar la nici o sută de ani s-a prăbuşit sub greutatea unor ninsori incredibile, reconstruirea ei terminându-se la mijlocul secolului al XVIII-lea. In această biserică am asistat la o scenă care m-a mişcat profund. O aymara chircită de ani, cu o coadă albă curgându-i până la şale peste hainele zdrenţuroase se ruga în genunchi, în faţa dantelăriei de sculpturi ce împodobea altarul de aur sculptat de înaintaşii ei sub comanda conchistadorilor. Cât de mare era credinţa acestei femei simple, care nu întreaba, nu analiza, ci pur şi simplu credea.

Luând-o în sus pe Calle Sagarnaga, în stânga bisericii, am pătruns într-o oază de linişte, unde case coloniale colorate, cu un etaj si balcoane cu o feronerie inflorata se insirau una lângă alta pe străzi înguste.

Fetusi de lama de vanzare, pe Calle Sagarnaga

Am ajuns pe Calle Linares în Mercado de Brujas, Piata Vrăjitoarelor. Aici, femei aymara vând leacuri tradiţionale pentru toate problemele sufleteşti şi fizice imaginabile şi inimaginabile: beţigase aromate, băi de plante pentru a aduce dragoste, pacheţele cu plante ce trebuie arse în combinaţie cu diferite rugăciuni penrtru a alunga spiritele rele, totemuri protectoare – broaşte adevarate uscate şi pictate cu sclipici pentru a aduce bani, ţestoase pentru viaţă lungă şi, esenţial pentru arhitectura locală, fetuşi de lamă uscaţi. Aceştia sunt îngropaţi sub casă, căci ei protejează şi aduc noroc, aşa cum o fac de sute de ani. Am ales un restaurant la etajul întâi al unei case coloniale, aproape de vrăjitoare. Încăperea avea pereţii tapetaţi cu nenumărate obiecte de feronerie, arştând ca un fel de sală a armelor. M-am aşeyat la o masă din lemn masiv, pe un scaun care părea un adevarat tron. Deşi in Bolivia, mă simţeam ca la ospăţul lui Ştefan cel Mare. Prânzul tipic a constat din grătar de lamă şi pilaf de quinoa, grăunţa plină de proteine consumată din greu de incaşi. Bineînţeles că am băut o doză sănătoasă de mate de coca pentru a-mi reîncărca energia.

Valle de la Luna

Am angajat un taximetrist ca să ajung în Valle de la Luna, o formaţiune geologică stranie aflată la 10 km de La Paz.

Drumul până la această vale şerpuieşte printr-o râpă abruptă, roşie argiloasă, de care se agăţau cu disperare case şi blocuri întregi, ce-mi dădeau fiori de groază văzând cum stau aşa lipite de peretele vertical. O adevarată minune arhitecturală, protejată bănuiesc de mulţti fetuşi de lamă plasaţi la bază.

Cum munţii din jurul La Paz sunt formaţi din material argilos şi nu din rocă, intemperiile vremii – vântul şi ploile- au facut o treabă artistică extraordinară, întreaga vale fiind un un labirint de coloane înalte de nisip pietrificat, un peisaj selenar, arid, dar care, spre deosebire de lună, avea şi câţiva cactuşi. M-am cocoţat pe locul cel mai înalt de unde se putea vedea La Pazul şi vastitatea andină dimprejur. Acolo pe acoperişul lumii, între cer şi pământ, m-a cuprins o senzaţie superbă de libertate.

 

Comments are closed.

Powered by WordPress.com.

Up ↑