“Aici, poporul comandă şi guvernul ascultă!“

(Articol publicat in Evenimentul Zilei, 05 septembrie 2010)

Luminiţa Cuna este o româncă pasionată de viaţa şi cultura din America Latină. Astăzi, ea scrie pentru evz.ro despre experinţa sa în oraşul Chiapas, sediul grupului revoluţionar Ejército Zapatista de Liberación Nacional, EZLN. Din 1994, odată cu lansarea mişcării zapatiste, Chiapas a declarat război statului Mexican. Luminiţa Cuna a călătorit până în Chiapas şi poveşte despre această experienţă inedită.

Stăteam în faţa porţii de fier aşteptând verdictul. Dincolo de baricadă începea un drum asfaltat, mărginit de case de lemn. În fundal  se înălţau munţi verzi învăluiţi într-o ceaţă misterioasă. În postul de control din stânga porţii, bărbatul cu cagula neagră a fost schimbat de două femei tinere, cu cozi împletite, lungi care le cădeau până la brâu peste bluza maiaşă tipică zonei San Andres din Chiapas. Faţa le era acoperită de o bandană roşie. Tânărul mascat care îmi luase paşaportul plecase deja de vreo 20 de minute. Îl vedeam fugind între două cabane, fluturând paşaportul şi formularul pe care îl completasem.  Şefii aşezământului zapatist de la Oventic şi Consiliul de Securitate (Consilio de Vigilancia) urmau să decidă dacă mă vor lăsa dincolo de porţi.  Pe marginea şoselei o placă indica: “Aici vă aflaţi pe teritoriu zapatist. Aici, poporul comandă şi guvernul ascultă”. După aproape o oră de aşteptare pla marginea drumului mângâind un câine ieşit din incinta zapatistă, băiatul mascat s-a întors. Poarta de fier s-a deschis, iar eu am păşit emoţionată în interiorul caracolului zapatist RESISTENCIA Y REBELDIA POR LA HUMANIDAD.

Clivajul care a generat războiul

Chiapas este unul din cele mai frumoaste state mexicane aflat la graniţa cu Guatemala, de o bogăţie naturală şi culturală incredibilă. Din păcate, este şi statul cu populaţia cea mai săracă. Mai mult de o pătrime din locuitori sunt indigeni maia – maiaşii care cu secole în urmă au creat una dintre cele mai înfloritoare civilizaţii de pe pământ.  Astăzi, sunt o clasă socială neglijată, ignorată, trăind la limita sărăciei. Am păşit pe drumul asfaltat care ducea în interiorul enclavei zapatiste acompaniată de tânărul care mi-a aranjat intrarea. Maiaşii din Oventic aparţineau grupurilor maia tzotzil şi tzeltal. Am primit indicaţii stricte de a nu face poze oamenilor şi maşinilor. Tanarul zapatist mi-a fost ghid si m-a plimbat prin tot caracolul. Cabanele de lemn de pe marginea drumului găzduiau centre administrative ale municipiilor autonome de sub administraţia acestui caracol, o infirmerie, cooperative şi ateliere de ţesut unde femeile produc ţesături frumoase pe care le vând în pieţele din jur.

Scoala din caracolul zapatist Oventic.

Caracolul avea două şcoli, una primară şi un gimnaziu, foarte bine organizate, la care veneau copiii şi din satele învecinate să înveţe. Am vizitat bibliotecă, sala de mese, sălile de clasă. Centrul de sănătate era impresionant de dotat, cu un  laborator de analize, cabinet stomatologic cu scaun de dentist nou nouţ, medicamente – toate acestea fiind donaţii de la organizaţii din vestul Europei care îi sprijină pe zapatişti.

“A rezista este a exista”

La Virgen de Guadalupe zapatista.

Caracolul de la Oventic era un centru administrativ de sine stătător extrem de bine organizat. Toate casele erau acoperite cu desene în stil naiv viu colorate, cu subiecte revoluţionare, zapatisto-centrice. Mă simţeam ca într-un muzeu de artă în care descopeream spiritul boem şi revoluţionar al unei clase sociale. Fiecare pictură conţinea mesaje în spirit zapatist: “În şcolile autonome zapatiste copiii se educă în spiritual colectiv al lumii”, “Filosofia noastră este omul, parte integral din natură”, “Justiţie, pământ, lucru, libertate”, “A rezista este a exista”.  Imaginea care m-a impresionat cel mai puternic  fost cea de pe peretele clinicii, Virgen de Guadalupe, protectoarea Mexicului, reprezentată ca luptătoare zapatsită. Am încercat să mă întâlnesc cu câteva oficialităţi ale caracolului.

Însoţitorul meu a intrat în sediul Guvernului Bun, o cabană pe care era inscripţionată deviza caracolului Oventic:  “Corazón Céntrico de los Zapatistas delante del Mundo” (Inima Zapatiştilor în Faţa Lumii). După un minut, tânărul zapatist a ieşit şi m-a anunţat că Junta del Buen Gobierno, comitetul de conducere al Oventicului, a acceptat să mă primească pentru o scurtă întrevedere. Nu imi venea să cred ce noroc aveam.

La Junta del Buen Gobierno din Oventic.

Am intrat destul de emotionată în încăperea simplă, cu câteva bănci de lemn şi o masă la care stăteau sefii zapatişti, doi bărbaţi şi o femeie, toţi cu cagule pe faţă. Faimosul Subcomandante Marcos mă privea dur dintr-un tablou mare atarnat pe perete. Am salutat sfios şi am luat loc. Şeful zapatist, foarte amabil, a început să imi explice despre mişcarea Zapatistă, cine sunt ei şi cum sunt organizaţi. Toţi cei din caracol erau voluntari şi prestau servicii acolo timp de două săptămâni, după care se întorceau la casele lor 2-3 săptămâni, munceau alături de familie, apoi reveneau pentru tura următoare de voluntariat. Caracolul se autosusţinea din contribuţiile voluntarilor (fiecare aducea provizii din satul de baştină) şi a celor care simpatizează cu ei (de obicei, organizaţii internaţionale). Mă primiseră deoarece că doreau ca prin imtermediul meu să se afle afară cine sunt cu adevărat zapatistii – doreau să duc “inima zapatistă în fata lumii” exact cum spunea inscriptia de pe cabana in care ne aflam.

Guvernul Bun vs. Guvernul Rău

În Chiapas există în jur de 30 de municipii autonome zapatiste, grupate în cinci centre administrative numite caracoles (La Realidad, Morelia, La Garucha, Roberto Barrios, şi Oventic).  Zapatiştii, care îşi au numele după una din personalităţile importante ale războiului mexican de independenţă, Emiliano Zapata,  au format guvernul lor propriu, Guvernul Bun (El Buen Gobierno), nerecunoscut de guvernul mexican . Este alternativa oferită de administraţia autonomă Zapatista, în contrast cu guvernarea Guvernului Rău (El Mal Gobierno) al statului mexican.  Ani de zile, indigenii maiaşi au fost neglijaţi, drepturile lor încălcate, vocea lor ignorată. Un grup de rebeli, majoritatea indigeni maia, sub conducerea subcomandantului Marcos, un om încă învelit în mister şi controversă (acum bănuit a fi Rafael Sebastián Guillén Vicente, un carismatic fost profesor universitar), au decis că a fost de ajuns cât de ignoraţi au fost indigenii şi tăranii săracii din Chiapas şi au trecut la fapte.  Odată cu intrarea în vigoare a  Tratatului de Liber Comerţ (NAFTA) s- a declanşat şi prima rebeliune zapatistă, la 1 ianuarie 1994. NAFTA a agravat situaţia indigenilor şi a micilor fermieri din Chiapas, distrugându-le practic existenţa, aceştia neputând să concureze cu marile companii agricole care au introdus produse la preţ mic, au subsidizat agricultură. cum fermierii şi micii producători nu au putut concura, au fost scoşi de pe piaţă si aruncati in sărăcie. Preţurile reduse au diminuat câştigurile şi aşa puţine, mulţi mexicani au sărăcit şi au fost nevoiţi să imigreze la nord, în SUA. În Chiapas, unde populaţia era deja săraca, situaţia s-a agravat şi mai mult.  Doi ani mai târziu, în 1996, s-a semnat  Acordul de la San Andres între armata Zapatistă (Ejercito Zapatista de Liberacion Nacional) şi guvernul Mexican, care prevedea autonomie şi drepturi  pentru indigenii din Mexic. Deşi semnat, acordul nu a fost respectat de guvernul mexican. Conflictele armate au continuat în junglele din sudul Mexicului, între zapatişti şi armata mexicană, la care s-au adăugat şi grupări paramilitare care, ani la rând, au omorât nu numai zapatisti, ci şi simpatizanţi ai lor. Cu timpul, actele violente s-au împuţinat, şi zapatistii au început a se organiza şi a-şi face guvernul lor autonom, care să răspunde cerinţelor elementare de sănătate şi  educaţie a indigenilor chiapanoti. Zapatistii au trecut de la revolte violente la fapte: au înfiinţat o reţea de şcoli şi clinici medicale autonome, deoarece guvernul mexican nu oferă şcoli şi asistenta medicală în multe părţi ale statului Chiapas. Zapatistii s-au organizat ei înşişi, încercând să îşi resolve problemele independent de guvernul federal.  În administraţia zapatista sunt cuprinse şi încorporate şi normele de viaţă indigenă, nu numai cele moderne.

Suveniruri din lumea zapatiştilor

Junta unui caracol, administraţie pe o zonă autonomă, este formată din reprezentanţi ai municipiilor autonome. Îndeplinesc funcţii ca orice guvern, doar că problemele pe care le rezolva junta sunt doar ale societăţii zapatiste – mediază conflicte, supraveghează dezvoltarea balansata a tuturor municipiilor, interacţionează cu organizaţiile exterioare care vor să lucreze cu zapatistii, au grijă ca legile stabilite de organizaţiile autonome să fie respectate.

Vizita s-a încheiat. Din mica gheretă din afară caracolului mi-am cumpărat un croissant, un DVD cu documentarul “Zapatistas, cronica de una rebelion” şi un trabuc făcut de localnici. Am lăsat Oventicul în aceeaşi ceata misterioasă în care l-am găsit, admirând munţii verzi care ascundeau poveşti de luptă şi de rezistenţă a maiaşilor.

Comments are closed.

Powered by WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: